+4 0256 491 970
DESPRE NOI
SERVICII
JURISPRUDENTA
OPINII JURIDICE
CONTACT
OPINII
OMOR. OMOR CALIFICAT
OPINIE INAINTATA DE PROF. DR. VIOREL PASCA INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT IN MATERIE PENALA. Problema in discuţie: Să se stabilească dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 189 alin.1 lit. e C. pen., prin raportare la dispoziţiile art.169, C. pen., intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, împiedică reţinerea agravantei prevăzute de art.189 al.1 lit.e Cod penal, în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor sau tentativă la infracţiunea de omor? a) Cu privire la admisibilitatea cererii. Cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.475 din Codul de procedură penală, deoarece instanţa este investită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. b) Cu privire la infracţiunea prevăzută de art.189 alin.1 lit. e C. pen. Actuala incriminare a omorului calificat comisă de o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor (art.189 alin.1 lit.e C. pen.) îşi are corespondentul în incriminarea omorului deosebit de grav, prevăzut de art. 176 lit.c din Codul penal anterior, noua redactare punând capăt disputelor în legătură cu forma sub care trebuie să se prezinte infracţiunea de omor săvârşită anterior, legiuitorul prevăzând expres agravarea infracţiunii dacă făptuitorul a săvârşit anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor. Pentru existenta acestei agravante se cere ca omorurile sa fie săvârşite prin acţiuni diferite, nu cu aceeaşi ocazie, fapt prin care se deosebeşte de omorul săvârşit asupra a doua sau mai multe persoane. Calificarea faptei este dată de persistenţa infracţională a infractorului în comiterea aceluiaşi tip de infracţiune, ceea ce relevă periculozitatea sa. În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia nu are relevanţă împrejurarea că pentru prima faptă a intervenit prescripţia, s-a împlinit termenul de reabilitare sau că fapta a fost amnistiată, deoarece acestea nu exclud existenţa faptei anterioare în materialitatea ei, iar legea nu prevede nicio excepţie de la incidenţa acestei agravante ( G. Antoniu în Explicaţiile noului Cod penal ,Vol. III ,Ed. Universul Juridic,2015 p.47). Practica judiciară dezvoltată pe marginea incriminării corespondente din Codul penal anterior era în sensul opiniei amintite mai sus. (Trib. Suprem, dec. nr.2080/1984, în RRD nr. 11/1985, p. 75; Trib. Suprem, dec. nr.2899/1976, în Culegere de decizii pe anul 1976, p. 323; Trib. Suprem, dec. nr.109/1973, în Culegere de decizii pe anul 1973, p. 473; CSJ, s.pen. 2369/2000, Dreptul 8/2001, p.204). În opinia noastră intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, nu are relevanţă pentru calificarea infracţiunii comise ulterior ca infracţiune de omor calificat, deoarece reabilitarea poate şterge doar decăderile decurgând din condamnare, dar nu poate şterge existenţa materială a infracţiunii anterioare şi nici persistenţa infracţională a infractorului în comiterea faptelor cu violenţă, or intenţia constantă a legiuitorului (regăsită încă în Codul penal din 1937 prin prevederea unei recidive speciale) a fost aceea de a sancţiona mai grav reiterarea comportamentului infracţional comis prin violenţă. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTITIE COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ. DECIZIA nr.17/2018. Stabilește că în interpretarea art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a art. 169 alin. (1) din Codul penal, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor, reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin.1 lit.e din Codul penal.
EVAZIUNE FISCALA. INFRACTIUNE UNICA.
OPINIE INAINTATA DE PROF. DR. VIOREL PASCA INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT IN MATERIE PENALA. Problema în discuţie: Dacă acţiunile enumerate în art.9 lit.b si c din Legea nr.241/2005 reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală sau variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală. a) Cu privire la admisibilitatea cererii: Cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.475 din Codul de procedură penală, instanţa este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Dacă primele două condiţii sunt îndeplinite, cea de-a treia s-ar putea interpreta in sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat printr-un recurs în interesul legii. În cauză există o soluţionare implicită a problemei prin Decizia nr.4/2008 privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a stabilit că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art.9 alin.1 lit.b și c din Legea nr.241/2005 (fost art.11 lit.c, fost art.13 din Legea nr.87/1994), nefiind incidente dispozițiile art.43 (fost art.37, fost art.40) din Legea nr.82/1991 - Legea contabilității, raportat la art.289 din Codul penal, aceste activități fiind cuprinse în conținutul constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală. Folosind termenul infracţiune la singular, atât pentru omisiunea cât şi pentru acţiunea de falsificare, spre deosebire de art.9 din Legea nr.241/2005, implicit se înţelege că în concepţia Înaltei Curţi acestea reprezintă modalităţi alternative de realizare a elementului material al unei infracţiuni unice, complexe. În mod similar a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin decizia nr.71/RC/2016. Dacă Decizia nr.4/2008 privind examinarea recursului în interesul legii poate fi considerată o pronunţare asupra problemei puse în discuţie, cererea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile este inadmisibilă. b) Cu privire la fondul problemei: Conform Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (art.47-48), dispoziţiile unei legi sunt cuprinse în articole, acestea constituind elementul structural de bază al părții dispozitive a legii. Articolul cuprinde, de regulă, o singură dispoziție normativă aplicabilă unei situații date. În cazul în care din dispoziția normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor și o coerență a reglementării. Alineatul, ca subdiviziune a articolului, este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziție sau frază, prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului. În cazul folosirii acestei tehnici de redactare a normelor juridice interpretarea normelor este uşurată de faptul că articolul defineşte o infracţiune tip şi variante normative atenuante sau agravante ale aceleiaşi infracţiuni. Probleme apar atunci când datorită inconsecvenţei legiuitorului acesta foloseşte în cuprinsul unui articol textul unui articol sau alineat enumerări prezentate distinct, identificate prin utilizarea literelor alfabetului românesc (art.49). Răspunsul la problema pusă în cauză nu poate fi limitat la examinarea doar a prevederilor art.9 lit.b şi c din Legea nr.241/2005, ignorând cuprinsul întregului articol si comparând redactarea acestui articol cu alte articole similare. Conform art.9 din Legea nr.241/2005, constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile; b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; c) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive; d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor; e) executarea de evidențe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor; f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate; g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terțe persoane a bunurilor sechestrate. În art.29 din Legea nr.656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, legiuitorul a folosit aceeaşi tehnică legislativă, dar cu o aparent mică diferenţă de exprimare. Astfel, constituie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani: a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni; c) dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni. Examinând literal cele două texte s-ar părea că în cazul prevăzut de art.9 din Legea 241/2005 legiuitorul a incriminat mai multe infracţiuni de evaziune fiscală, pe când în cazul prevăzut de art.29 din Legea nr.656/2002 a incriminat, folosind aceeaşi tehnică normativă, o singură infracţiune. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată spre a pronunţa o hotărâre prealabilă în interpretarea art.29 din Legea nr.656/2002, a stabilit prin decizia nr.16/2016 că acțiunile enumerate în cuprinsul art.29 alin.1 lit.a, b și c din Legea nr.656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea, deținerea sau folosirea, sunt modalități alternative ale elementului material al infracțiunii unice de spălare a banilor. Înalta Curte de Casație și Justiție, în examinarea recursului în interesul legii, a statuat prin Decizia nr.4/2008 în sensul că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, constituie infracțiunea complexă, or nu se poate concluziona că doar faptele prevăzute la lit.a şi b constituie infracţiunea complexă unică, iar celelalte variante normative indicate în acelaşi articol la celelalte litere, constituie infracţiuni distincte care ar putea fi concurente. La fel, alterarea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor sau executarea de evidențe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor, constituie falsificări făcute în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, întrând în conţinutul unei infracţiuni unice complexe de evaziune fiscală. Ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate, substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terțe persoane a bunurilor sechestrate, sunt tot infracţiuni complexe de evaziune fiscală, deoarece nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate absoarbe in conţinutul său falsul în declaraţii, iar substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terțe persoane a bunurilor sechestrate absoarbe infracţiunea de sustragere de sub sechestru sau rupere de sigilii, toate aceste fapte fiind săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Ceea ce dă caracter unitar infracţiunii este rezoluţia infracţională unică. Interpretarea literală a textului nu poate duce la concluzia că intenţia legiuitorului a fost ca acțiunile şi omisiunile enumerate în cuprinsul art.9 din Legea 241/2005 să constituie mai multe infracţiuni distincte, ci doar modalități alternative ale elementului material al infracțiunii unice de evaziune fiscală. Realizarea tuturor modalităţilor de comitere a elementului material al infracţiunii, la intervale scurte de timp şi în baza aceleiaşi infracţiuni conferă caracter continuat infracţiunii, pe când săvârşirea lor la intervale mai mari de timp şi în baza unor rezoluţii infracţionale diferite realizează un concurs real de infracţiuni. INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT IN MATERIE PENALA. Decizia nr.25/2017 (Monitorul Oficial, Partea I nr. 936 din 28.11.2017). Stabileşte că acţiunile şi inacţiunile enunţate în art.9 alin.1 lit.b şi c din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care se referă la aceeaşi societate comercială, reprezintă variante alternative de săvârşire a faptei, constituind o infracţiune unică de evaziune fiscală prevăzută de art.9 alin.1 lit.b şi c din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
INFRACTIUNEA DE CAMATARIE. CONSUMARE.
Problema in discuţie: Dacă poate fi reţinută infracţiunea de cămătărie prevăzută în cuprinsul dispoziţiilor art.3 alin.1 din Legea nr.216/2011 sau a art.351 Cod penal, în situaţia în care acţiunile de remitere efectivă a sumelor de bani au avut loc înainte de intrarea în vigoare a normei de incriminare, iar activitatea de percepere a dobânzilor a avut loc după intrarea în vigoare a Legii nr.216/2011. În opinia noastră, în acord de alt fel cu doctrina penală în materie, infracţiunea de cămătărie prevăzută de art.3 alin.1 din Legea nr.216/2011 sau a art.351 Cod penal constând în darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, este o infracţiune comisivă pură (se săvârşeşte numai prin acţiunea de dare de bani cu dobândă) şi este o infracţiune de obicei (acţiunea de darea de bani cu dobândă trebuie să fie o îndeletnicire, ceea ce înseamnă că fapta trebuie comisă de cel puţin 3 ori). Înfracţiunea a fost incriminată în aceiaşi formă în art.295 lit.d teza I din vechiul Cod penal în forma sa iniţială, până la abrogarea normei prin Legea nr.12/1990, doctrina penală dezvoltată pe baza acestor prevederi fiind în sensul celor de mai sus. Dintre teoriile formulate în doctrina penală privind momentul săvârşirii infracţiunii (teoria acţiunii, teoria rezultatului, teoria mixtă), legiuitorul român a dat prevalenţă teoriei acţiunii, în sensul că infracţiunea se consideră săvârşită în momentul realizării conduitei descrise de norma de incriminare (acţiune sau inacţiune). Infracţiunea de cămătărie fiind o infracţiune de obicei, are un moment de consumare şi un moment de epuizare. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-au săvârşit suficiente acte de dare de bani cu dobândă (de regulă de cel puţin 3), iar epuizarea activităţii infracţionale este cel al ultimului act de executare, fiind indiferent sub acest aspect momentul încasării dobânzii. Legea aplicabilă raportului juridic decurgând din săvârşirea infracţiunii de cămătărie este cea din momentul epuizării activităţii infracţionale. Legea nr.216/2011, publicată în Monitorul Oficial al României nr.827/22.11.2011, a intrat în vigoare la data de 25.11.2011. Actele de dare de bani cu dobândă săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii amintite nu au caracter infracţional. Când comiterea faptei a început sub legea veche care nu o incrimina şi se prelungeşte sub legea nouă care o incriminează, ea se va sancţiona numai dacă prelungirea acţiunii necesară existenţei infracţiunii a avut loc sub legea nouă. În cazul infracţiunilor de obicei, faptele comise sub legea anterioară, care nu le incrimina, nu vor fi luate în considerare pentru a se decide că există obişnuinţa. PROF. DR. VIOREL PASCA